Mulţi dintre noi ne-am petrecut ultimii ani sub semnul muzicii folk, cu unele reîntoarceri la rock, blues sau jazz, dar am ascultat cu precădere folk. De ceva vreme însă, am început să resimţim o oarecare saturaţie dusă până la refuzul consumării de concerte, doar de dragul evenimentului.

Astfel că sosirea lui Mircea Florian la Cluj-Napoca s-a potrivit de minune. Plus că, îl aşteptam pe acest iscusit inovator de ani de zile. Iată ce-a iesit la întâlnirea noastră cu Mircea Florian, după săvârşirea concertului din Music Pub, 8 octombrie 2009:  

Statement(s) despre folk

Pornind de la frământările noastre folkistice, l-am întrebat pe artist, într-un mod uşor iscoditor, cum percepe acest organism viu, atât de dilematic, cum este folkul românesc.

Mircea Florian: Acest gen muzical [n.r.: folk] pe care cumva l-am inventat aici, în spaţiul carpato-dunărean, a devenit, într-adevăr, total altceva decât îl ştiam eu sau decât a pornit el. Cine ascultă nişte piese de atunci, îşi dă seama sigur, nu trebuie mare efort. E puţin trist, dar mă rog, asta e! Dezvoltările şi lucrurile astea în istoria unui fenomen sunt foarte naturale, foarte fireşti, în ultimă instanţă. Eu personal regret, dar poate nu e rău. După mine, o bună parte din muzica uşoară, aşa-numită uşoară, a fost înlocuită cu un soi de folk foarte cantabil şi foarte simplificat.

Miragecj: Muzica de “să ne simţim bine”! Nu ştiu, eu aşa văd lucrurile, lumea ascultă folk ca “să ne simţim bine”.

Mircea Florian: Cam aşa ceva. Şi a devenit un soi de muzică de cabană, de chef, de băuturi. Şi cand vine şi-un Leonard Cohen aici, abia atunci lumea realizează că e cu totul altceva, e altă socoteală, nu seamănă nici de-al dracului cu ceea înseamnă folkul acum la noi.

Miragecj: Cenaclul Flacăra a fost de vină pentru această transformare?

Mircea Florian: În mare parte da, aş zice aproape că, de fapt, totală. Fiindcă el a scos în faţă şi nişte figuri care erau pe gustul unui personaj dictatorial. Era de fapt o mică societate dictatorială.

Miragecj: Dar totuşi, deşi nu-s absolut deloc “fan” Păunescu, aş zice că e meritul lui faptul că făcut practic dintr-un gen de nişă, unul de mase.

Mircea Florian: E adevărat, dar sacrificând enorm din tot ceea ce era esenţa acelei muzici, acelui conglomerat, poezie cu muzică. Şi s-a ajuns încetul cu încetul să fie doar poezia UNUIA sau mă rog, o anumită poezie, foarte politică şi foarte pe linie. Iar muzical, neexistând o ureche educată muzical acolo care să aranjeze, să modeleze sunetul, a devenit un gen extrem de comercial. Şi aşa s-a stricat totul… Dar uite, iarăşi, nici nu ştiu dacă e chiar aşa de rău…

Miragecj: Dar totuşi, în Cenaclu s-a lansat Alifantis şi alte câteva nume mari…

Mircea Florian: Da, e adevărat, dar s-au lansat şi foarte mulţi care n-au nici o treabă cu muzica. Evident că s-au întâmplat şi nişte lucruri bune acolo, nu putem spune că a fost totul un rău general. Dar putea fi mult mai bine, dacă lucrurile ar fi decurs cumva mai natural. Totul a fost foarte bine ţinut în nişte frâie şi nişte chingi pe care genul nu le merita, trebuia să fie lăsat mai liber. Dar erau vremuri, într-adevăr, în care ideea asta, să laşi ceva “liber”, era cam prozaică, nu te lăsa nimeni să gândeşti aşa.

Şi-am trecut la interogatoriu…

Maggie May: N-am venit cu tema făcută de-acasă, am nişte întrebări scrise în momentele de răgaz din timpul concertului. Prima întrebare e legată de asimilarea mesajul de către public. Eu am două variante si vreau sa stiu pe care o considerati mai potrivită pentru publicul din seara asta: formula omul cu chitara, ca o simplitate necesară pentru distilarea mesajului (pentru a simplifica canalul şi a facilita înţelegerea mesajului) sau tocmai varianta complexitatii formulei muzicale (instrumente, sintetizator, efecte, etc)?

Mircea Florian: Răspunsul este: depinde. Fiindcă depinde ce vrei să spui şi cu ce intensitate foloseşti fiecare din aceste componente, pentru că sunt într-adevăr două canale distincte. Primul e versul rostit, intonat de fapt. (Intonaţia este deja o chestie foarte simpatică, chiar în faza în care e primitivă. Chiar şi noi acum, când vorbim, noi cântăm de fapt). Dacă ştii ce să zici cu acele cuvinte, dacă dai cuvintelor o încărcătură semantică serioasă, poţi să cânţi şi fără chitară. Au fost şi au făcut-o nenumăraţi. Avem chiar un caz bun, într-adevăr, nu e axat pe propria lui creaţie, ci mai mult pe creaţia folclorică. E vorba de Grigore Leşe, care o face extraordinar de bine, cu o intensitate şi cu o încărcătură formidabilă, cu o singură voce, nu-i trebuie mai multe elemente. Însă, într-adevăr, este statutată  formula asta, omul cu chitara, ca o formă foarte simplă. Şi istoric e justificată, în Grecia Antică cei care recitau aveau o liră sau un alt instrument cu corzi.

Depinde aşadar ce spui, ce simţi, ce vrei să transmiţi şi cu ce intensitate. Ca să mă întorc la propria mea experienţă, eu am început să cânt de unul singur, absolut singur, prin clasa a 9-a. La foarte scurtă vreme după aceea, mi-am facut un soi de trupă, am cântat şi cu trupa, nu mi-a prea plăcut. M-am apucat iarăşi de cântat de unul singur şi aşa, cântând de unul singur, m-au prins de am cântat în nişte emisiuni ale lui Cornel Chiriac, asta se întâmpla prin 1968. Dupa asta am inceput sa cânt cu diverse trupe rock, în tot felul de găşti. Apoi iar am renuntat şi am revenit la formula solo pentru că aşa am simţit. Aşadar, nu există un răspuns categoric. Depinde de ce vrei sa spui şi cu ce intensitate, daca ai o poezie foarte frumoasă şi adâncă poţi s-o cânţi doar cu vocea.

Miragecj: Dar raportat la societatea actuală?

Mircea Florian: Societatea de azi cred că reacţionează foarte bine la o chestie serioasă şi adevărată, indiferent dacă e ceva foarte simplu (o chitară şi o voce), sau ceva mai complex (sintetizatoare). Eu cred că important e să o faci cinstit tu, ca artist.

Maggie May: Eu aşteptam de foarte mult timp să vă văd într-un concert. Credeam că sunt mulţi alţii ca mine, mai ales în Cluj-Napoca. Dar am rămas descumpănită în seara asta. Dumneavoastră cum vă explicaţi forfota din public? Eu am un fel de răspuns, dar vreau să ştiu dacă sunteţi de aceeaşi părere. Eu cred că oamenii au zumzăit aici, în seara asta, pentru că nu au înţeles foarte bine despre ce e vorba şi simtindu-se lăsaţi afară, s-au regrupat într-o zonă de confort în care să se simtă ei OK.

Mircea Florian: Perfect! Dar nu e doar asta. Mai e un lucru. Într-adevăr, chiar rămâne în aer întrebarea: de ce nu sunt mai mulţi? Dacă stau să mă gândesc, sunt mult mai mulţi folkişti care strâng mai mulţi oameni ca mine, eu ştiu asta. Însă, problema cu mine e altfel, nu mai am nevoie, nu-mi mai trebuie, simt că mă aflu într-o fază în care nu ţin neapărat să focalizez atenţia tuturor. Eu fac chestia asta pentru cei care sunt puţin pregătiţi, care deja au citit o serie de cărţi, au ascultat o serie de muzici, care deja sunt, să zicem, culturalizaţi. Şi care sunt deschişi la aşa ceva.

Apoi, peste toate astea mai vin şi câteva nebunii de-ale mele, credinţele mele leagate, de exemplu, de difuzare. Eu nu mai vreau să intru în joaca asta comercială, să scot CD-uri pe piaţă. N-am mai scos din 1986. Decât nişte CD-uri pentru lucrările mele de instalaţii de sunet, care sunt cu totul altceva. Alea se vând în muzee, nici nu se vând în magazinele comerciale, se vând doar în maxicataloage sau mă rog, chiar separat, dar e altă poveste. Deci nu mai vreau treaba asta, din cauză că nu cred în conservele astea, nu prea mai cred în chestiile astea.

Cred că e mult mai important să ai contact direct cu oamenii, aşa cum avem noi acum, mi se pare mult mai omenesc şi mult mai OK şi nu mă omor neapărat să mă promovez. Mă bucur că sunt într-adevăr oameni care vorbesc despre mine, asta deja e o chestie foarte frumoasă, eu, în orgoliul meu tâmpit, cred că cel mai frumos este să devii un fel de folclor. Iar eu dac-ajung la chestia asta, zic: “Doamne, mai am încă nişte ani minunaţi de trăit ca folclor! Nu-mi doresc nimic altceva decat sa fiu folclor!”, asta-i tot. Şi cu asta se explică tot, la folclor şi la chestiile astea elitiste cumva, nu vine toata lumea.

Maggie May: Da, da, ca la King Crimson şi Emerson, Lake & Palmer.

Mircea Florian: Exact, eu am fost la King Crimson la concert şi erau 500 de speriaţi în sală. La Creedence Clearwater Revival era ruperea de pe lume.

Miragecj: Să fii comercial e rău?

Mircea Florian: Nu e rău, dar e o chestie de opţiune. Eu am optat pentru a nu fi comercial. Nu mi-e in putere. E o chestie pe care fiecare-o are, eu nu pot să fac chestia asta.

Miragecj: Mă gândesc la Leonard Cohen; în prima perioadă a carierei lui a fost oarecum în “underground” şi acum, în schimb, “se vinde” foarte bine.

Mircea Florian: Acum recunosc că nici eu nu vreau să cânt doar în nişte hrube pentru 2-3 oameni. E adevărat. Dar pe mine prefer să mă preocupe contentul, decât coaja. Asta ca să vă dau un exemplu la îndemână că tot sunteţi din branşă. Pe mine mă interesează mai mut contentul decât structura,a spectul site-ului. Alţii vor sa să cadă pe spate cititorul cand deschide site-ul. Eu nu vreau asta, nu vreau să cadă pe spate de cum îl deschide. Vreau mai încolo, eventual, sa rezoneze şi să înţeleagă. Unii sunt făcuţi pentru asta, alţii pentru altceva. Unii chiar nu fac nimic pentru asta şi li se întâmplă să devină mainstream. Fiindcă lumea, într-un final, cândva, recunoaşte o valoare şi zice: “Băi, dar ăştia erau formidabili”.

Miragecj: Exact. Pink Floyd, la început.

Mircea Florian: Exact, e perfect exemplul! Pink Floyd a început acum mulţi ani.

Miragecj: Erau în aceeaşi perioadă cu Beatles-ul

Mircea Florian: Exact, nu-i ştia nici dracu, nu-i interesa.

Miragecj: Ei cântau la 30 de oameni in cluburi in Londra, in schimb Beatles-ul cucerea lumea.

Mircea Florian: : Exact, nu ştia nimeni de ei, Beatles-ul scotea piesele alea de 3 minute perfecte pentru radio, iar ei cântau chestiile alea lungi. Abia mai târziu cu The Wall şi restul a început să se mai lumineze treaba, iar acum ce face Gilmour e extraordinar. Departe de mine gândul să mă compar cu ei, fiecare are calea lui şi specificitatea lui, la mine aşa s-a intamplat, dar poate o să se schimbe lucrurile.

Maggie May: La un moment aţi cântat o piesă cu un ritm mai alert şi oamenii au început să bată din palme. Practic, nu pot să înţeleg, adica… au reacţionat într-un fel. Vroiam să vă întreb dacă cumva putem să vorbim despre Ritm versus Meditaţie, pentru că mai devreme, piesele dumneavoastră erau cumva meditative, iar de la un moment dat, mai ritmate, altfel. Apropo de asta, m-am gândit la muzica de filme, la drum & bass, la chestia aia care ţiuie în ureche. Şi mă întreb daca nu cumva oamenii care ajung în cluburi şi care preferă să meargă acolo, nu caută cumva, la modul inconştient, să intre într-o stare de flow.

Mircea Florian: Cu siguranţă caută. Şi mai e ceva: practica concertelor.

Maggie May: Starea de flow eu o găsesc în alt fel, mai degrabă într-o muzică de om şi chitară, cu câteva chestii, nu foarte complexă. Ori, cei care merg în cluburi, caută, tocmai prin ritmul ăla foarte alert, să intre în aceeaşi stare ca mine, dar pe un alt canal. Unde se întâlnesc ritmul cu meditaţia? Tocmai prin ritm ajungem la meditaţie? Ca în cazul djimbeielor shamanilor…  Cum vi se pare?

Mircea Florian: În anumite culturi, într-adevăr, ritmul este un catalizator al meditaţiei şi se foloseşte ca atare şi astăzi. Ai zis foarte bine, în Orient, djimbeiul, în India, cu tabla; efectul urmărit este exact acesta. Sau tambura şi toate astea. Dar ceea ce observ eu este altceva şi anume că există o anumită pulsaţie, un anumit beat, un anumit tempo, BPM (beat per minute), care, deja prin practica spectacolului, te trage către a bate din palme. Uită-te şi ai să vezi cum cântă cei care cântă chiar de unul singur cu chitara (ne exemplifică).

Maggie May: Cadenţa.

Mircea Florian: Cadenţa. E o cadenţă pe care dacă o cânţi mai lent nu mai are tempo-ul ăla care se învârte undeva pe la 100-120 BPM. Poţi să verifici şi-ai să vezi că toate piesele cate trag la bătut din palme, au acest tempo. Şi, ascultând şi mergând la concerte (şi la rock la fel), dacă e o chestie care are 100-120 BPM, fii sigură că aproape automat se construieşte bătaia. La folk e la fel. Nu m-ar mira să fie şi la muzica populară, aia folclorică clasică. Şi din cauza asta, publicul, la un moment dat, va începe să bată din palme. E aproape un soi de instinct al bătutului din palme.

Maggie May: Ca un reflex.

Mircea Florian: Exact, cumva un reflex. În orice caz, eu cred că din cauza asta au început ei să bată din palme acolo, fiindcă era complet nepotrivită treaba. Ba chiar n-aveam nicio nevoie de bătut din palme. În general, eu nu prea am nevoie nici de aplauze. În concertele pe care le dau cu cei alături de care cânt acum, cu DJ Vasile, cu DJ Tom, nici nu fac pauze între piese, nici nu se mai simt aplauzele, piesa următoare porneşte de la capătul celeilalte, piesa curge, e mai flow ca orice. Şi acelea sunt concertele în care noi construim şi ritmic o dinamică foarte mare. Pe mine mă interesează mult dinamica. Nu ştiu dacă ai observat sau poate ar trebui să se observe că, spre deosebire de toate concertele care există, de toate felurile, eu încerc să fac o chestie care e foarte dinamică.

Cânt foarte încet la un moment dat, abia se-aude, până când ajung la nişte momente în care crapă capul, fiindcă e nevoie să simţi că e ceva îngrozitor de tare sau îngrozitor de tensionat şi îngrozitor de puternic. Ori pe mine mă interesează dinamica. Asta este o chestie care e şi foarte, foarte importantă, e o calitate a muzicii, dar şi a artei, a prezenţei scenice. Dinamica asta mă interesează de la acting până chiar la muzică şi până la toate momentele care trebuie nuanţate. Nuanţarea mi se pare fenomenal de importantă. Şi în muzică şi în poezie şi în multe. Cam asta ar fi.

Folkblog: Vă mulţumim foarte mult pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu. Pe curand!